Încep cu începutul, ce este de fapt stresul? Cel care a definit stresul așa cum îl înțelegem azi a fost Hans Selye, un medic endocrinolog preocupat de reacțiile fiziologice pe care le observa la cobaii săi atunci când un factor extern sau intern (introdus artificial) interfera cu starea de homeostazie din corpul lor.
Selye a definit stresul ca un proces biologic, o serie de modificări interne – vizibile sau nu – care apar atunci când organismul percepe un factor care-i amenință existența sau starea de bine.
Deci, stresul este un răspuns al corpului de care avem nevoie pentru a menține o stare de stabilitate interioară.
Corpul nostru funcționează în anumiți parametri, orice factor care perturbă acești parametri declanșează în corp o serie de reacții necesare pentru a ajunge înapoi la homeostazie. Stresul este ceva firesc în corp, căci tot timpul există perturbări, este un fapt al vieții. Problemele încep să apară doar atunci când elemetul stresor este mult mai mare decât capacitatea organismului de a-i face față.
Selye a descoperit că stresul afectează predominant 3 tipuri de organe și țesuturi în corp – sistemul hormonal, sistemul imunitar și aparatul digestiv, deci efectele sale nu-s deloc ceva ușor de ignorat.
În general stresul este perceput ca fiind ceva exterior, un factor din mediu care provoacă o stare de tensiune și o reacție de alarmă în organism. Vorbim adesea despre o situație stresantă: un job nou, un divorț, o pierdere semnificativă, o situație care ne solicită fizic sau afectiv, însă nu vorbim prea des și despre stresul intern, cu acesta putem fi atât de obișnuiți încât nici nu-l recunoaștem.
Stresul intern este reprezentat de un mod de a fi în lume care este în dezacord cu cine suntem noi de fapt, este generat de o disociere de nevoile și dorințele noastre reale.
Există o legătură foarte strânsă între exprimarea/reprimarea emoțională și răspunsul la stres. Această legătură este amplu exemplificată de Gabor Mate în cartea lui When The Body Says No. The Cost of Hidden Stress. Foarte pe scurt, el spune că reprimarea sau neexprimarea emoțiilor (în special a celor negative: furie și tristețe) induce un stres continuu în corp, până în momentul în care acest stres cronic se somatizează într-o afecțiune. Astfel corpul spune în locul nostru nu, nu vreau să fiu aici, nu vreau să fac asta pt tine din nou, nu, nu îmi place situația în care mă găsesc, nu, asta nu sunt de fapt eu.
Tulburările psihice, precum și cele somatice, sunt fenomene foarte complexe, care nu se pot explica doar cu o teorie pur etiologică. Pe lângă cauză și predispoziția individuală trebuie ținut cont și de aspectul final al utilității biologice, care trebuie formulată pe tărâm psihic ca sens.
Jung
Cu alte cuvinte o afecțiune fizică are un sens, iar acest sens are legătură cu integrarea conținuturilor disociate de conștiință, adică acele lucruri pe care le-am închis undeva înăuntrul nostru, adânc, adânc pentru că, la un moment dat a trebuit să facem acest lucru pentru a supraviețui. Aceste lucruri adânc închise în interior pot fi emoții precum furia, tristețea, bucuria și de asemenea poate fi ascunsă acolo însăși esența noastră.
Acum să trecem la partea de exprimare, ce este exprimarea de sine? Exprimarea de sine este, în primul rând, un drept nativ, este modul firesc prin care o persoană interacționează cu lumea, fie că vrea să aducă în lume ceva din ea însăși, fie că cere de la lume ceva de care are nevoie. Exprimarea de sine poate lua o multitudine de forme, un om se poate exprima prin voce, prin mișcare, prin gesturi, prin mimică, prin cuvânt, prin artă. Conținutul exprimării de asemenea poate lua nenumărate forme, un om își exprimă trăirile, emoțiile, ideile, opiniile, nevoile, dorurile, esența.
Opusul exprimării este reprimarea sau neexprimarea. Ce se întâmplă când o persoană nu se exprimă deloc sau se exprimă foarte puțin? Când se întâmplă asta, în acea persoană se instalează un sentiment de izolare, el/ea simte că nu aparține grupului, lumii, simte că nu are nimic de zis și se lasă definit/ă de ceilalți. Asta amplifică un sentiment de înstrăinare, o dublă înstrăinare: străin și față de sine însuși/ însăși, străin și față de lume. Faptul că nu este înțeles și văzut nu-i doar o percepție distorsionată a realității, ci este adevărat. Nu este văzut/ă pentru că nu se arătă lumii, iar asta nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că este condiționat/ă să nu o facă, din teamă de respingere sau judecată.
Când nu ne exprimăm emoțiile negative, furia, tristețea sau nu suntem asertivi cu granițele noastre, în corp se declanșează un răspuns la stres (procesarea emoțională care se întâmplă la nivelul creierului este strâns legată de sistemul hormonal care-i strâns legat de imunitate) și acest stres cumulat este cel care conduce către deteriorarea sănătății.
Stresul este un răspuns la schimbare și apare în situațiile în care simțim că nu avem niciun control asupra a ceea ce se întâmplă cu noi (cam ce se întâmplă acum peste tot în lume acum). În asemenea situații avem nevoie să ne recuperăm autonomia, iar exprimarea de sine, creativă, ajută acest proces.
Orice persoană vrea să fie autonomă – să fie ea însăși instanța care decide cum își trăiește viața, să se simtă capabilă de a lua decizii autentice, în acord cu cine este ea de fapt.
Neexprimarea de sine, repetată, conduce către stres.
Adesea o persoană nu se exprimă pentru că nu știe ce are de exprimat, nu își recunoaște emoțiile, granițele, nevoile, iar asta este ok. Nu trebuie să știi cine ești ca să te exprimi, prin exprimare afli cine ești. Prin exprimare învățăm despre noi înșine și cu cât știm mai multe despre noi înșine/însene cu atât suntem mai puțin predispuși să devenim victime pasive ale circumstanțelor. În felul acesta exprimarea de sine este un mod de a preveni sau diminua stresul.
Și se mai întâmplă un lucru fantastic, când ne exprimăm autentic, așa cum suntem, îi dăm și celuilalt voie să se exprime așa cum este. (poate mai multe despre asta într-un newsletter viitor).
Înainte de a vă da câteva piste de reflecție personală și câteva sugestii pentru a vă de-stresa prin exprimare, vreau să închei acest text cu două citate din Toko-pa Turner:
[…]mă gândesc la sensul vieții ca la ceva cotidian, un mod de a ne trăi viața ca pe un răspuns continuu la nevoia de a ne exprima din ce în ce mai curajos.
Dacă vrem într-adevăr să evoluăm, tot ce trebuie să facem este să fim tot mai expresivi în descrierea trăirii pe care o avem.
Lasă un răspuns