Să ai grijă de tine ca om este o treabă serioasă. De șase ani încoace îmi tot pun întrebări despre mine și trudesc pe acest pământ interior care mă formează dinăuntru înspre înafara.
Cu tot efortul depus pentru a-mi conștientiza tiparele, însă, în continuare uit, constant, să mă văd. Nu spun asta ca să vă descurajez, spun asta ca recunoaștere onestă a experienței mele din acest moment.
Încă nu știu cum să am grijă de mine, am învățat tehnici și metode de a face asta, însă nu am învățat de-a-devăratelea cum să fiu mamă pentru mine însămi. Au fost mai mulți factori adunați care au împiedicat acest proces de învățare interioară, însă în acest context voi numi doar doi dintre ei: m-am dezvoltat să fiu prea atentă la ceilalți și cuvântul ‘grijă’, care pt mine nu este deloc asociat cu ceva plăcut, ci mai degrabă cu o povară: grijă/griji egal ceva apăsător.
Ce înseamnă să fii mamă pentru tine însăți sau pentru tine însuți?
Cuvântul ‘mamă’ înseamnă pentru fiecare dintre noi altceva, în funcție de cum a fost sau n-a fost relația cu mama în carne și oase. Dincolo de orice conotație însă, mama, ca arhetip și ca prezență, reprezintă și face anumite lucruri. Primul lucru pe care mama îl face este să ocrotească, al doilea este să hrănească, iar al treilea este să se bucure și să se minuneze de copilul ei.
Cum se traduce asta la nivel interior?
În primul rând mama protejează și ocrotește, creează acel spațiu de siguranță pentru copil, la care copilul se poate întoarce oricând. Spațiul de siguranță este acel loc dinăuntru în care o persoană se simte în afara oricărui pericol, în care nevoile sale reale sunt împlinite, este văzut/ă, iar experiența sa, oricum ar fi ea, este recunoscută, validată și conținută.
Fiecare dintre noi are nevoie de siguranță, pe toate planurile existenței noastre: siguranță materială, socială, relațională și emoțională. Ultimele două dintre acestea sunt mai subtile și de multe ori poate nici nu ne dăm seama că suntem în contexte și situații în care de fapt nu ne simțim în siguranță.
Ca să ne dăm seama dacă ne simțim sau nu în siguranță cel mai ușor este să ne întrebăm dacă ne simțim în largul nostru să fim exact așa cum suntem în momentul acela. Indiciul nu este confortul sau disconfortul pe care-l simțim într-o situație, ci dacă putem recunoaște și transmite celorlalți (atunci când este posibil) ceea ce simțim. Când trebuie să ne prefacem, față de ceilalți sau față de noi, înseamnă că, în acel moment, nu ne simțim în siguranță.
De cealaltă parte, când ne simțim în siguranță putem să ne exprimăm liber, să ne jucăm, să învățăm, să ne relaxăm și să strălucim – lucrurile esențiale pentru care viața merită trăită.
La nivel interior asta se traduce prin capacitatea noastră de a ne auto-regla, adică de a reveni la spațiul nostru de siguranță interioară. Auto-reglarea este capacitatea de a ne calma sistemul nervos care reacționează automat la o situație stresantă pe care o percepe ca fiind periculoasă.
Să redefinesc puțin pericolul. Ce înseamnă pericol, dpdv psihologic, în epoca modernă, care ne sunt temerile adânc înrădăcinate? Ia-ți un moment să te gândești la temerile tale înainte să citești mai departe.
La mine-n minte imediat apare teama de a fi prea mult pentru celălalt, de a nu fi destul pentru celălalt, de a fi neînțeles, de a fi judecat/ă de către ceilalți, de a nu fi plăcut/ă, de a rămâne singur/ă, de a nu fi vreodată iubit/ă. Mai sunt multe altele pe lângă acestea și toate sunt urme încă nevindecate ale unor experiențe trecute.
Spațiului de siguranță este conținător, însă este și deschis, este un spațiu suficient de larg, cu portiț mari de ieșire. Este important ca acest spațiu să nu fie doar ermetic, ci și permeabil, să servească ca o fortăreață care se poate închide și deschide în funcție de context.
Este spațiu în și din care putem fi noi însene, noi înșine, pe de-a-ntregul.
Spațiul acesta se formează, se construiește și se menține în solitudine. Este vital pentru starea noastră de bine să avem timp pus de-o-parte, dedicat, pentru a ne liniști și a asculta în interior.
În același timp, acest spațiu interior, odată format, îl avem la purtător oricând, oriunde, accesibil.
Este spațiul în care te simți și te cunoști pe tine, așa cum ești deja. Mi se pare important să spun și asta căci adesea ne uităm la noi cu intenția de a ne îmbunătăți, de a ne repara sau de a ne perfecționa. În spațiul acesta nu-i nevoie să facem asta, căci este spațiul în care ne descoperim și ne îmbrățișăm așa cum suntem deja. Aceasta-i atitudinea mamei care se minunează de copilul ei.
Mama ca atitudine și spațiu interior înseamnă:
- să ne creăm un spațiu de siguranță în interior, un spațiu confortabil și liniștitor, natural, decorat după bunul plac
- să ne întoarcem în acest spațiu când recunoaștem că am fost trigger-uiți de un context perceput ca fiind periculos sau când pur și simplu viața devine copleșitoare (ceea ce se întâmplă foarte des pentru foarte mulți dintre noi în perioada asta).
- din acest spațiu, să ne celebrăm existența și să ne uităm cu blândețe la imperfecțiunile noastre, să ne minunăm și noi de noi.
Toate acestea 3 presupun acordarea mamei la copil. Ascult muzică în timp ce scriu, cum se întâmplă de obicei și îmi vine să zic că mama ca atitudine interioară este ca grupul de femei (sau bărbați sau mixt) care susțin din fundal, solista sau melodia. În ansamblul pe care-l suntem, fiecare dintre noi, backing vocals, sunt acele voci care învăluie plăcut, intensifică vocea din centru sau țin tempo-ul când vocea din centru se retrage să bea o gură de apă.
Dacă, citind aceste rânduri, te simți încă foarte departe de acest spațiu interior, respiră adânc și oferă-ți o îmbrățișare, oricât de stângace. Primul pas l-ai făcut deja.
Prima dată când am simțit acest spațiu sau absența acestui spațiu mai bine zis, a fost acum doi ani. Eram într-o călătorie, într-un moment în care mă simțeam foarte străină de mine însămi. Întâmplător am ajuns să citesc gândurile unei prietene, proaspătă mămică, despre bebelușul ei. Povestea cu duioșie despre cum își vede copilul ca pe un miracol de care se uimește și de la care învață zi după zi. M-a liniștit lectura și m-a făcut să suspin. Mult mai târziu am realizat că aveam nevoie și eu să mă văd pe mine așa, prin ochii iubitori ai unei mame.
Am realizat și am uitat, iar am realizat și iar am uitat. Ceea ce o să se întâmple și pentru voi, dar amintiți-vă că ați făcut deja primul pas, iar acest spațiu există ca posibilitate înăuntrul fiecăruia dintre voi. Cel mai simplu se ajunge acolo prin a face ‘nimic’, pe îndelete și pe săturate.
Lasă un răspuns